Sinaxar 9 Noiembrie

 În aceastã lunã, în ziua a noua, pomenirea Sfinþilor Mucenici Onisifor ºi Porfirie.

Aceºti sfinþi Onisifor ºi Porfirie, fiind prigoana asupra creºtinilor, au fost pârâþi ca sunt creºtini ºi, fiind aduºi înaintea judecaþii, au stat tare ºi fãrã de frica, mãrturisind pe Hristos Dumnezeu adevãrat, Fãcãtor al cerului ºi al pãmântului. Pentru aceasta mãrturisire au suferit multe rãni de bãtãi, ºi arsuri peste tot trupul. De aceea i-au pus pe un grãtar de fier ars, ºi întru toate chinurile acestea privind la câºtigarea binelui celui veºnic, mãcar ca pãtimeau din partea celor fãrã de Dumnezeu, dar erau uºuraþi de cãtre Dumnezeu. Iar pãgânii aceia ºi nemilostivii, vãzând ca nu pot pricinui sfinþilor nici o vãtãmare, spre mai multa tulburare s-au aþâþat ºi, legându-le cinstitele picioare de cai sãlbatici, i-au gonit slujitorii, târându-i multe ceasuri peste spini ºi ciulini ºi peste locuri colþuroase de le rupeau carnea. ªi aºa ºi-au dat sufletele lui Dumnezeu. Atunci niºte creºtini, luând pe ascuns sfintele lor moaºte, le-au aºezat în satul pangheanilor, slãvind ºi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Matroana.

Aceasta a fost în zilele împãratului Leon cel Mare, din Perga Pamfiliei. ªi mãritându-se a dobândit o fiicã, ºi s-a dus la Constantinopol cu bãrbatul ei, fiind de cincisprezece ani, ºi cunoscând pe o fecioara cu numele Evghenia ºi râvnind nevoinþa ei, nu lipsea de la biserici ºi petrecea toatã noaptea îndeletnicindu-se cu postiri ºi privegheri. Aprinzându-ºi mai cu cãldura dragostea credinþei spre Dumnezeu, a lãsat pe fiica sa pe seama unei femei cu numele Suzana. ªi ea, îmbrãcându-se în port bãrbãtesc, s-a dus la Mãnãstirea Sfântului Vasian; ºi, prefãcându-se ca este eunuc, a fost primita de monahi. Dupã aceea, aflând preacuviosul Vasian de cele pentru ea din dumnezeiasca arãtare, a trimis-o la cetatea ce se cheamã Emesa, la o mãnãstire de femei. ªi de acolo a trecut la Ierusalim. Dupã aceea la Muntele Sinai, ºi apoi la Berit, unde prin rugãciune a scos izvor de apã într-un loc sec ºi uscat. Dupã ce a rãbdat multe ispite de la demoni. În urma unei arãtãri ºi vedenii s-a dus iarãºi la Constantinopol. ªi vãzând-o Sfântul Vasian, a rânduit-o sã ºadã la mãnãstirea ce s-a numit, de la dânsa pânã astãzi, Mãnãstirea Matroanei. ªi trãind pânã la o sutã de ani, cu pace cãtre Domnul a rãposat.

Tot în aceastã zi, pomenirea Cuvioasei Teoctista din insula Lesbos.

Aceasta a trãit in secolul al IX-lea ºi era din cetatea Metimna, în insula Lesbos. Fiind datã de copilã la casa de fecioare, s-a fãcut cãlugãrita. Deci ajungând în vârsta de optsprezece ani, s-a dus la satul ce era acolo aproape, ca sã vadã pe sora sa. Tot în acea noapte s-a întâmplat sã vinã la Mitilina tâlhari cretani, al cãror cãpitan era vestitul Nisiris. Aceºtia luând robi pe toþi ceilalþi cetãþeni, au luat împreuna ºi pe cuvioasa ºi s-au dus. Iar a doua zi s-au oprit la insula Paros, ºi, dupã ce au scos robii la uscat afarã, ºedeau ºi socoteau cu câte cât sã vândã pe fiecare. Cuvioasa Teoctista, gãsind bun prilej, a fugit pe ascuns în pãdure, scãpând cu aceasta din mâinile lor. Deci, de atunci rãmânând acolo, a petrecut fericita treizeci de ani, cu rea pãtimire, luptându-se cu foamea, cu gerul, cu arsura, hrãnindu-se cu ierburi ºi cu verdeþuri sãlbatice, nefiind vãzutã de nimeni în vremea aceasta, ci numai cu Dumnezeu ºi cu Preacurata Nãscãtoare de Dumnezeu (pentru care ºi vieþuia) vorbea prin rugãciune.

Iar dupã ce s-au împlinit treizeci ºi cinci de ani, dupã dumnezeiasca iconomie, s-au dus la Paros oarecare vânãtori, ca sã vâneze în locul acela pustiu, unde petrecea cuvioasa; iar unul dintre ei despãrþindu-se ºi urmãrind locul ca sã afle vânat, a intrat într-o biserica a Nãscãtoarei de Dumnezeu ce se afla acolo, ca sã vadã cele ce erau în ea. ªi dupã ce a vãzut cele din biserica ºi s-a închinat, a ridicat în sus ochii sãi, ºi iatã a vãzut în partea dreapta a sfintei mese, ca o þesãtura de pânzã de pãianjeni, ce se clatinã de vânt; ºi fiindcã a voit sã meargã mai înainte ca sã cunoascã bine ceea ce se vedea, a auzit un glas ce-i zicea: "Stai omule ºi nu te apropia, cãci mã ruºinez a mã arãta þie, femeie goalã fiind". Iar vânãtorul, înspãimântându-se de nãprasnicul glas ºi temându-se, cãuta sã fugã, cãci se ridicaserã perii capului sãu, ºi stau drepþi ca spinii. Iar dupã ce abia cu greu ºi-a venit în sineºi, a întrebat pe ceea ce strigase, cine ºi de unde este. Iar sfânta i-a rãspuns: "Arunca haina ta ca sã mã acopãr cu ea, ºi apoi îþi voi povesti cele despre mine". ªi vânãtorul a fãcut îndatã dupã poruncã. Iar cuvioasa, luând haina ºi îmbrãcându-se, s-a pecetluit pe sine cu semnul crucii, ºi aºa s-a arãtat vânãtorului: vedere minunatã ºi înspãimântãtoare. Cãci perii capului ei erau albi, iar faþa ei negricioasã, cãrnuri însã cu totul nu se vedeau la ea, ci numai o piele, care þinea ºi cuprindea legãtura vinelor ºi a oaselor. ªi în scurt zicând, tot trupul ei nu se vedea trup, ci umbra de trup. Deci, dupã ce a povestit sfânta toate cele despre ea, s-a rugat de vânãtor ca, întorcându-se iarãºi în insulã ca sã vâneze, sã-i aducã o parte din Sfântul Trup al lui Hristos. Deci când s-a întors vânãtorul, a adus cu sine dumnezeieºtile Taine; pe care luându-le cuvioasa ºi fãcând rugãciune, s-a împãrtãºit, mulþumind lui Dumnezeu. Iar vânãtorul, ducându-se la vânat, degrab s-a întors iarãºi la cuvioasa, pe care a aflat-o zãcând moartã. Deci sãpând în pãmânt, precum a putut, ºi mult rugându-se sfintei ca sã mijloceascã pentru el cãtre Domnul, a îngropat-o în locul acela, unde o aflase, slãvind ºi binecuvântând pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Simeon Metafrastul, care cu pace s-a sãvârºit.

Cuviosul Simeon era nãscut în Constantinopol, fiind pe vremea evlaviosului împãrat Leon cel înþelept în anii 886. Pentru faptele cele bune ºi pentru înþelepciunea sa, a fost înãlþat la vrednicia de magistru ºi logofãt, ºi avea multã cinste la împãratul. Deci, oarecând au mers arabii în Creta cu armata, ºi au prãdat oarecare sate ºi cetãþi. Atunci împãratul a ales voievod pe marele ºi viteazul Imerie, cu care împreunã a trimis ºi pe Cuviosul acesta Simeon Metafrast, sã meargã soli cãtre arabii care stãpâneau Creta, dându-le acestora amândurora puterea ca sau cu bine sã supunã pe arabi împãrãþiei (Constantinopolului), sau sã-i piarzã cu arme prin rãzboi. Precum de aceasta povesteºte acelaºi Metafrast, scriind viaþa mai sus-pomenitei cuvioasei maicii noastre Teoctistei Lesvianca, care se prãznuieºte întru aceastã zi. Împãratul îl iubea pe cuviosul ºi-l cinstea, atât pentru înþelepciunea ºi fapta bunã a lui, cât ºi pentru fireasca lui bãrbãþie, priceperea ºi socotinþa ce avea în rãzboaie. Însã cu toate acestea, pururea pomenitul Simeon nu avea aplecare spre aceste lucruri amãgitoare. Ci cugeta foarte mult sã pãrãseascã lucrurile lumii acesteia ºi sã se facã monah. De aceea a zis cãtre împãratul cã, dacã se va întoarce biruitor de la Creta, sã-i facã un dar pe care îl va cere atunci, iar împãratul i-a fãgãduit ca fãrã de grãire împotrivã îi va plini cererea. Deci mergând la Creta împreunã cu Imerie, au vorbit ca niºte soli înaintea stãpânitorilor arabilor, ºi atâta i-au îmblânzit pe ei cu cuvintele lor cele înþelepte, încât fãrã de rãzboi i-au biruit ºi i-au supus sã plãteascã bir împãratului.

Întorcându-se biruitori la Constantinopol, s-au închinat împãratului, iar pururea pomenitul Simeon l-a rugat ca sã-i dea darul ce i l-a fãgãduit. Iar împãratul, neºtiind ce are a cere, a dat lui Simeon mâna ºi acesta a sãrutat-o, socotind ca are a cere aur sau altã oarecare cinste mai mare, precum poftesc iubitorii de lume. Dar Simeon iubitorul de Hristos, mai vârtos decât iubitorul de avuþie, n-a cerut altã dãruire de la împãratul, decât ca sã-l lase a se face monah. Atunci împãratul s-a mâhnit, pentru cã urma sã se lipseascã de un aºa de înþelept bãrbat ºi viteaz ostaº. Însã neputând a-ºi cãlca fãgãduinþa, a îmbrãþiºat cu lacrimi pe dumnezeiescul Simeon ºi l-a sãrutat, zicându-i: "Mergi fiule cu mila lui Dumnezeu, Cãruia roagã-te ºi pentru pãcatele mele". Apoi, cuviosul, dupã ce s-a fãcut monah ºi a scapãt de tulburarea lumii, a scris vieþile sfinþilor câte le-a aflat. Dupã aceea, ca unul ce era bogat ºi avea putere ºi închipuire, a trimis oameni în felurite cetãþi ºi locuri; ºi i-au adus câte vieþi de sfinþi au aflat, pe care el iarãºi le-a tâlcuit cu prea dulci ziceri. Pentru care lucru din pricina aceasta s-a numit Metafrast (adicã tâlcuitor). ªi toate câte a scris sunt adevãrate ºi fãrã greºealã. Pe care ºi învãþaþii italienilor le-au tâlcuit în limba italieneascã, ºi-l au pe Cuviosul Simeon ºi în sinaxarele lor, ºi-l prãznuiesc ca pe un sfânt. Fiindcã mult s-a ostenit atât pentru Domnul, cât ºi pentru sfinþii Lui.

Tot în aceastã zi, pomenirea Sfintelor femei Eustolia ºi Sopatra.

Sfânta Eustolia era pe vremea lui Mavrichie împãratul, fiicã de pãrinþi evlavioºi care locuiau în Roma. ªi din crudã vârstã, dându-se pe sine cucerniciei, zãbovea în postiri ºi privegheri. Fiind aprinsã de dumnezeiasca dorinþã ºi lasând Roma, s-a dus la Constantinopol, unde, cercetând dumnezeieºtile cinstite locaºuri ºi plinindu-ºi dorinþa, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împãratului Mavrichie, care mergea la biserica Nãscãtoarei de Dumnezeu cea din Vlaherne. ªi fiindcã fapta bunã nu se poate ascunde, Sopatra ruga pe fericita Eustolia, ca sã o aibã pe ea maicã duhovniceascã ºi pãzitoare trupului ºi sufletului. ªi lãsând pururea pomenita Sopatra împãrãþia ºi îmbrãcându-se cu schima cãlugãreasca, a sporit întru nevoinþe ºi osteneli duhovniceºti. A cerut de la tatãl sãu împãratul un loc potrivit ºi acolo a zidit casa de rugãciuni, petrecând împreunã cu Sfânta Eustolia. Pentru aceasta multe fecioare ºi femei evlavioase mergând cãtre ele, petreceau împreunã viaþa cea asprã ºi plinã de osteneli. Iar fericita Eustolia nevoindu-se mulþi ani, ºi multora fãcându-se pricinã de mântuire, s-a dus cãtre Domnul cu pace, lãsând în locul sãu pe fericita Sopatra, care, asemenea ca duhovniceasca ei maicã, nevoindu-se ºi la vârful faptelor bune ajungând, s-a mutat cãtre Domnul.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Antonie.

Acesta era din satul Siron, cu meºteºugul tãietor de pietre. Deci vãzând pe elini cã mergeau la capiºtea idolilor ºi jertfeau, i-a sfãtuit pe ei sã se depãrteze de aceia, ºi nefiind ascultat, mâhnindu-se, s-a dus în pustietate, ºi acolo a aflat pe un rob al lui Dumnezeu, care iarãºi fugise din lume, Timotei cu numele, ºi împreunã cu el petrecând trei ani, ºi luând de la el bunele cuvântãri, s-a pogorât iarãºi cãtre poporul rãtãcit din satul sãu. ªi aflându-i pe ei ca sãvârºeau serbare demonilor, intrând în capiºtea lor, a zdrobit toþi idolii. Deci, fiind prins de ei, a fost bãtut cumplit. Dupã aceasta s-a dus la Apamia Siriei ºi, rugându-se cuviosului episcop ca sã-i dea voie sã zideascã o biserica în cinstea Sfintei Treimi, a început a o zidi. Aflând de aceasta cei din satul lui au nãvãlit noaptea cu sãbii ºi cu ciomege ºi fãrã de mila l-au omorât pe el. ªi aºa ºi-a dat duhul sãu lui Dumnezeu.

Tot în aceastã zi, pomenirea Sfinþilor Cristofor ºi Mavra, care de sabie s-au sãvârºit.

Tot în aceastã zi, pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul, care cu pace s-a sãvârºit.

Sfântul Ioan, Colovul din Egipt, s-a nevoit prin sec. al V-lea în deºertul egiptean în Mãnãstirea Sf. Pimen cel Mare (prãznuit în 27 august). De la numele acestei mãnãstiri, mãnãstirile din sãlbãticie au început sã se numeascã schituri, unde cãlugãrii se nevoiau în viaþã sfântã, în tãcere ºi însingurare. Sf. Ioan era un cãlugãr blând, smerit ºi muncitor. El a venit la acea mãnãstire împreunã cu fratele sãu, Daniel.

Odatã, Sf. Ioan i-a spus fratelui sãu mai mare cã i-ar plãcea sã nu-ºi mai facã griji pentru ce mãnâncã sau cu ce se îmbracã ºi sã poatã trãi ca îngerii din ceruri. Daniel l-a lãsat sã meargã în pustie ca sã se lupte cu ispitele. Lepãdându-ºi hainele, într-o noapte foarte rece, Ioan ºi-a pãrãsit chilia ºi a plecat. Însã dupã o sãptãmânã, foamea l-a mânat înapoi. Ajungând la uºa chiliei, Ioan a început sã batã. "Cine-i acolo?" a întrebat Daniel. "Eu sunt, Ioan, fratele tãu." Daniel însã i-a rãspuns, "Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni." Ioan a continuat sã batã însã Daniel i-a dat drumul înãuntru abia dimineaþã. Apoi i-a spus: "Tu eºti bãrbat ºi ca sã mãnânci, trebuie sã munceºti."  Sf. Ioan a plâns cu amar ºi ºi-a cerut iertare.

Dupã ce ºi-a învãþat lecþia, Sf. Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru caracterul sãu hotãrât, cerând îndrumare ºi promiþând cã va asculta tot ce-i va spune sã facã. Ca sã-i încerce rãbdarea, Sf. Pimen i-a dat sã facã o ascultare mai neobiºnuitã, ºi anume sã care apã ºi sã o picure pe un bãþ uscat pânã acesta, dupã trei ani a înfrunzit ºi a rodit. Pãrintele a luat din fructele bogate ºi le-a dus fraþilor, spunând: "Luaþi ºi mâncaþi din roadele ascultãrii".

Mai târziu, avva Ioan a devenit el însuºi îndrumãtor al multor oameni pe drumul mântuirii, printre care era ºi Sf. Arsenie cel Mare (prãznuit în 8 mai) ºi Sf. Taisia (prãznuitã în 8 octombrie).

Sf. Ioan a fost cel care a scris Viaþa Sf. Paisie cel Mare (prãznuit în 19 iunie).

Tot în aceastã zi, pomenirea Cuviosului Eladie, care cu pace s-a sãvârºit.

Tot în aceastã zi, pomenirea Sfinþilor Mucenici Narsi ºi Artemon.

Tot în aceastã zi, pomenirea Cuvioºilor ºi de Dumnezeu purtãtori Pãrinþilor noºtri Evtimie (Eftimie) ºi Neofit, ctitorii Mãnãstirii Dohiarului din Muntele Athos, care cu pace s-au sãvârºit.

Sfinþii Eftimie ºi Neofit, fondatorii Mãnãstirii Dochiariu din Muntele Athos, un unchi ºi nepotul sãu, aparþineau aristocraþiei bizantine de cel mai înalt rang. Sf. Eftimie, pe când era încã în lume, a fost prietenul Sfântului Atanasie din Muntele Athos (pe care îl prãznuim în 5 iulie), devenind ulterior novice ºi discipol al acestui mare ascet. Pentru dragostea curatã faþã de fraþi, pentru blândeþea ºi nevoirea de a duce o viaþã sfântã, Sf. Atanasie i-a încredinþat cãlugãrului funcþia de administrator, pe care acesta a îndeplinit-o ca ºi când Însuºi Domnul i-ar fi dat-o spre împlinire.

Sf. Eftimie împreunã cu alþi cãlugãri s-au stabilit în localitatea Dafni, unde au întemeiat o mãnãstire în cinstea Sf. Nicolae, numitã Docheiariou pentru a aminti de ascultarea sa. Cãlãuzindu-i pe fraþii mai tineri, Sf. Eftimie i-a învãþat pe cãlugãri despre importanþa trezviei ºi atenþiei la tulburãrile sufletului, explicîndu-le cã lupta creºtinilor, dupã cum spune Sf. Apostol Pavel, "nu este împotriva trupului ºi a sângelui, ci împotriva începãtoriilor, împotriva stãpâniilor, împotriva stãpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rãutãþii, care sunt în vãzduh". (Efes. 6:12).

Însã saracinii au tulburat viaþa liniºtitã a mãnãstirii ºi pe când cãlugãrii stãteau ascunºi în pãdure ca sã-ºi salveze vieþile, duºmanii au ras mãnãstirea din temelii.

Sf. Eftimie nu ºi-a pierdut încrederea ºi mãnãstirea a fost reconstruitã. Sf. Neofit, pe când se afla în lume, era însoþitorul împãratului Nichifor Focas (963-969). Dupã moartea pãrinþilor sãi, acesta s-a dus în Muntele Athos, fiind tuns la mãnãstirea unchiului sãu, Eftimie. Înainte de moartea sa, Sf. Eftimie a lãsat administrarea mãnãstirii în mâinile nepotului sãu.

Sub îndrumarea spiritualã a Sf. Neofit mica mãnãstire a devenit lavrã ºi datoritã donaþiilor fãcute de împãratul Nichifor, la solicitarea sfântului. Sf. Neofit s-a învrednicit sã devinã "protos" (mai-marele Consiliului Pãrinþilor din Sf. Munte), rãmânînd acolo timp de mai mulþi ani. Dupã renunþarea la funcþia din cadrul Consiliului, în ultimii sãi ani de viaþã, Sf. Neofit s-a întors la Mãnãstirea Dochiariou, unde s-a dus în pace la Domnul.

Tot în aceastã zi, pomenirea Sfântului ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului.

Sfântul Nectarie din Eghina (n. 1 octombrie 1846 la Silivri, în Tracia, d. 8 noiembrie 1920 la Atena) a fost episcop de Pentapole ºi ctitor al mãnãstirii "Sfânta Treime" din insula Eghina. În 1961 Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a proclamat sfânt al Bisericii Ortodoxe, comemorarea lui fãcându-se în ziua de 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie s-a nãscut într-o familie sãracã de pe malul mãrii Marmara. Pãrinþii sãi, Dimos ºi Marie Kephala, i-au dat numele de Anastasie. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca sã lucreze ºi sã se ºcoleascã.

În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie pleacã în insula Chios ca sã predea ca învãþãtor. Aici devine cãlugãr, cu numele de Lazãr, la 7 noiembrie 1876, în celebra mãnãstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creºtin bogat din insulã ºi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut sã-ºi completeze studiile la Atena ºi sã obþinã, în 1885, o diplomã a Facultãþii de Teologie din capitala Greciei.

Tot în acest an, 1885, Sfântul Nectarie pleacã la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câþiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapole (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de cãtre Patriarhul Sofronie, care l-a numit ºi predicator, secretar patriarhal ºi reprezentant al sãu la Cairo.

Dar dupã doar un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioºi. A trebuit sã se întoarcã la Atena, singur, nebãgat în seamã, dispreþuit, în mari lipsuri materiale. A rãmas câþiva ani predicator (l891-1894), iar apoi a fost numit director al ºcolii teologice Rizarios, care forma viitori preoþi. A rãmas 15 ani în acest post ecleziastic.

În 1904, la cererea mai multor cãlugãriþe, a fondat mãnãstirea "Sfânta Treime" din insula Eghina, devenitã azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxã. În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, sfântul Nectarie ºi-a dat demisia din postul de director al ºcolii teologice ºi s-a retras în mãnãstirea sa din Eghina, unde a rãmas pânã la sfârºitul vieþii.

A murit la 8 noiembrie 1920, în urma unui cancer de prostatã care l-a chinuit un an ºi jumãtate. A fost înmormântat în mãnãstirea sa de cãtre ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoanã a sfântului.

În 1953 moaºtele sale au fost mutate într-un mormânt mai frumos. Pomenirea mutãrii moaºtelor sale se face în ziua de 3 septembrie.

Câþiva ani mai târziu, la 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenicã din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul ºi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.

*

Viaþa sfântului Nectarie din Eghina, episcop de Pentapolis (dupã Sinaxarul Parintelui Macarie de la Mãnãstirea Simonos-Petras, Muntele Athos)

Sfântul Nostru Parinte Nectarie s-a nãscut la 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), din pãrinþi sãraci dar credincioºi pioºi : Dimos ºi Maria Kefala. Primind la Sfântul Botez numele de Anastasie, el dovedi încã din copilãrie o mare milã ºi o înclinare profundã pentru studiu. Cum mama sa îl învãþã Psalmul al 50 lea, lui ii plãcea sã repete versetul : "Învãþa-voi pe cei fãrã de lege cãile Tale" (Psalmii 50 :15). Primind în þara sa primele noþiuni de învãþãturã, fu trimis de cãtre pãrinþii sãi la Constantinopol pentru a-ºi continua educaþia, lucrând în acelaºi timp ca angajat într-un magazin. Tânãrul bãiat ramase atunci insensibil tulburãrilor vieþii mondene, preocupându-se zi ºi noapte doar de clãdirea înlãuntrul sãu a omului interior dupã chipul lui Hristos, prin rugãciune ºi meditaþie asupra scrierilor Sfinþilor Pãrinþi. La vârsta de 20 de ani pãrãsi Constantinopolul pentru a deveni învãþãtor in insula Chios. Acolo încuraja cu multa sârguinþa pe tineri ºi pe sãteni întru milostenie ºi virtute, nu numai prin cuvintele sale ci mai ales prin exemplul însuºi al vieþii sale de privaþiune ºi rugãciune. Dorindu-ºi de mult sã îmbrãþiºeze o viaþã asemeni Îngerilor, deveni cãlugãr sub numele de Lazãr, la 7 noiembrie 1876, în renumita mãnãstire din Nea-Moni. Cãutând doar lucrurile de Sus, model de blândeþe ºi supunere, se fãcu îndrãgit de toþi fraþii din comunitate ºi deveni Diacon un an mai târziu. Prin generozitatea  unui locuitor pios din insula, apoi prin protecþia Patriarhului Alexandriei, Sofronie, el putu sã îºi continue studiile la Atena ºi sã obþinã diploma Facultãþii de Teologie. În  1885 ajunse la Alexandria unde la puþinã vreme fu hirotonit preot, apoi deveni Mitropolit al Pentapolisului (fosta diocezã corespunzând Libiei superioare). Predicator ºi secretar patriarhal, el fu trimis la Cairo, ca reprezentant al Patriarhului, in biserica Sf. Nicolae. În ciuda acestor onoruri, Nectarie nu pierdea nimic din smerenia sa ºi ºtia sã comunice turmei sale spirituale sârguinþa pentru virtuþile Evangheliei. Dragostea ºi admiraþia pe care i-o purta poporul se întoarserã însã împotriva lui. Împinºi de diavol, unii membri ai Patriarhiei, invidioºi pe succesele sale, îl calomniarã, spunând ca ar cãuta sã îºi atragã favorurile poporului in scopul de a pune mâna pe tronul patriarhal al Alexandriei. Cum Sfântul nu încerca sã se justifice, ci îºi punea încrederea in promisiunea lui Hristos care spune : " Fericiþi veþi fi când va vor ocãrî ºi va vor prigoni  ºi vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã, minþind, din pricina mea" (Matei 5:11); el fu alungat din scaunul sãu ºi se îmbarcã pentru Atena unde se trezi singur, neºtiut, dispreþuit ºi lipsit chiar de pâinea cea de toate zilele, cãci nu ºtia sã pãstreze nimic pentru sine ºi îºi împãrþea sãracilor puþina sa avuþie. Abandonând proiectul iniþial de a se retrage în Muntele Athos, blândul ºi umilul urmaº al Domnului nostru Isus Hristos, preferã -  în favoarea mântuirii aproapelui sãu - sã sacrifice dragostea sa de a se retrage în singurãtate. Rãmase câþiva ani ca predicator (1891 - 1894), apoi fu numit director al ºcolii ecleziastice Rizarios, destinatã pregãtirii viitorilor Preoþi. Profunda sa cunoaºtere a Scripturilor, a Sfinþilor Pãrinþi ºi chiar a ºtiinþelor profane, precum ºi autoritatea sa plina de blândeþe orientatã cãtre oameni aveau sã îi permitã sã insufle în scurt timp acestei instituþii o înalta calitate intelectualã ºi moralã. Sfântul Ierarh prelua asupra lui conducerea ºi lecþiile Pastoralei, dar nu înceta totuºi sã îºi trãiascã programul de ascet, de meditaþie ºi de rugãciune a unui cãlugãr, adãugând la acestea înaltele funcþii de predicare ºi de oficiere regulatã a Sfintelor Taine, în sânul ºcolii dar ºi în regiunea din jurul Atenei.

Nectarie pãstra însã în adâncul inimii sale o dragoste arzãtoare pentru liniºtea ºi pacea vieþii din mãnãstiri, de aceea profita de dorinþa exprimatã de câteva din fiicele sale spirituale pentru a se retrage din tulburãrile vieþii mondene ºi sã punã bazele unei mãnãstiri feminine în insula Eghina (între 1904 ºi 1907).

In ciuda nenumãratelor griji ºi dificultãþi, Sfântul veghea la instaurarea unui mod de viaþã cenobiticã scrupulos fidelã spiritului Sfinþilor Pãrinþi. κi consuma fãrã mãsurã forþa trupului ºi cea moralã pentru instalarea clãdirilor, pentru oficierea Slujbelor ºi pentru conducerea spiritualã a fiecãreia din ucenicele  sale. Putea fi vãzut adesea lucrând grãdina, îmbrãcat cu o sutana ca vai de ea, sau când dispãrea ore întregi, era uºor de ghicit ca se închisese în chilia sa pentru a-ºi înãlþa mintea spre Dumnezeu, fixând-o  în inima sa pentru a gusta astfel dulceaþa Sfântului Nume al lui Hristos. Deºi fugea de orice contact cu lumea ºi îºi limita cu stricteþe vizitele la mãnãstire, renumele virtuþilor sale ºi a harurilor pe care i le dãduse Dumnezeu se rãspândirã în întreg þinutul, iar credincioºii veneau la el, atraºi ca un metal de magnet. Vindeca pe numeroºi laici ºi cãlugãriþe  de bolile de care sufereau, fãcu sã vina ploaia peste insula care suferea de secetã. El uºura, mângâia, încuraja... Era totul pentru toþi, putând sã facã totul întru Hristos care sãlãºluia în el prin Harul Duhului Sfânt. Era un apropiat al Sfinþilor ºi al Maicii Domnului iar aceºtia i se arãtau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultãþilor care au urmat primului rãzboi mondial, el interzise cu stricteþe cãlugãriþelor sale sã facã provizii de hranã ºi ordonã sã fie împãrþit sãracilor surplusul lor, încredinþându-se de pe o zi pe alta milei lui Dumnezeu. In afarã acestor sarcini, Nectarie gãsea timp sã redacteze un mare numãr de lucrãri de teologie, de moralã, de istorie a Bisericii pentru confirmarea Bisericii din Grecia în Sfânta Tradiþie a Pãrinþilor, adesea ignoratã în vremea aceea din cauza influenþelor apusene. Trãind deci ca un Înger în trup ºi fãcând sã strãluceascã în jurul sãu razele luminii necreate a harului, preafericitul mai avu de suferit calomnii ºi acuzaþii nedrepte asupra mãnãstirii sale, din partea membrilor ierarhiei. Suporta aceste încercãri cu rãbdarea lui Hristos : fãrã un murmur ºi fãrã revoltã. Atunci fu atins de o dureroasã boala timp de peste un an ºi jumãtate. El îi mulþumea lui Dumnezeu cã îl încerca astfel ºi se strãduia sã þinã în secret durerea pânã cu puþinã vreme înaintea morþii sale. Dupã un ultim pelerinaj la o icoana a Maicii Domnului, situatã nu departe de mãnãstire, el anunþã ucenicilor sãi plecarea sa la cer ºi fu transferat într-un spital din Atena, unde dupã 50 de zile de suferinþe, pe care le suporta cu o rãbdare care îi stupefia pe toþi cei din jurul sãu, îºi dãdu sufletul în pace lui Dumnezeu  (pe 8 noiembrie 1920). Credincioºii din Eghina, ucenicii sãi ºi toþi Creºtinii care îl cunoscuserã plânserã pierderea blândului ºi compãtimitorului ucenic al lui Hristos, care toatã viaþa suportase calomnia, persecutãrile ºi nedreptele acuzaþii, luând ca model Dumnezeiasca Pãtimire a Stãpânului sãu. Dar Dumnezeu îi dãdu slava în schimb ºi, imediat dupã odihna sa, Minunile au început sã aparã ºi continuã în fiecare zi ºi acum pentru cei care se apropie cu încredere de Moaºtele sale sau care se încred puternicei sale mijlociri.

Trupul Sfântului rãmase ca prin minune neatins de vreme timp de 20 de ani, degajând o mireasmã cereascã ºi delicatã. În 1953, când fu în sfârºit dispersat dupã legile naturii, se procedã la mutarea Moaºtelor (3 septembrie) sale ºi se constatã atunci ca acelaºi parfum se degaja cu putere. De atunci nu a încetat sã îºi bucure credincioºii care se apropiau de aceste preþioase rãmãºite, dându-le încredinþarea ca Sfântul Nectarie a gãsit calea cãtre Dumnezeu, în casa Sfinþilor. Cultul sãu a fost recunoscut oficial în 1961 iar povestea minunilor sale nu înceteazã sã fie scrisã în fiecare zi. Mormântul sãu, la Eghina, se numãrã printre pelerinajele cu cea mai multã lume în Grecia.

Tot în aceastã zi, pomenirea sfinþilor mucenici Claudiu, Castor, Sempronian ºi Nicostrat.

Aceºti patru mucenici au pãtimit pe vremea împãratului Diocleþian (284-305). Ei au fost neîntrecuþi meºteri în arta cioplirii ºi sculpturii în marmurã., fiind conducãtorii unui vestit ºantier de acest fel, la Smirnum. Datoritã lucrãrilor de calitate ce se realizau aici, împãratul era foarte mândru de dibãcia acestor meºteri. Însã, din cei peste 600 de lucrãtori care se aflau pe acest ºantier, mulþi erau pãgâni, care nu vedeau cu ochi buni viaþa religioasã a creºtinilor de aici. Aceºtia obiºnuiau sã-ºi facã semnul Sfintei Cruci ori de câte ori începeau sau terminau o lucrare, deoarece erau convinºi cã numai prin puterea ºi ajutorul lui Dumnezeu erau în stare sã facã tot ceea ce fãcuserã pânã atunci.

Printre aceºti creºtini se aflau ºi cei patru sfinþi, care primiserã Taina Sf. Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, ce se afla surghiunit în þinutul Iliricului. Aceºti 4 mucenici, datoritã râvnei lor duhovniceºti, au reuºit sã atragã la creºtinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a încreºtinat ºi el. Imediat, pãgânii cei invidioºi i-au pârât pe cei 5 meºteri la împãrat, acuzându-i cã aceºtia conduc lucrãrile prin superstiþie ºi magie ºi cã nu vor sã ºtie decât de credinþa în Hristos. Auzind acestea, împãratul nu a luat nici o mãsurã împotriva lor, dar acuzatorii au spus cã ei nu vor sã sculpteze chipul zeului Asclepios, un zeu socotit vindecãtor de cãtre împãrat. Cei 5 mucenici au confirmat cã "În toate ne-am arãtat ascultãtori, împãrate, dar chipul acestui zeu nu vrem ºi nu putem sã-l facem". Împãratul însã, nu s-a supãrat ºi a trecut cu vederea neascultarea acestor meºteri, spunând cã nu-i pasã cine va face statuia, dar cã aceasta trebuie terminatã. Aºa s-a ºi întâmplat, statuia fiind terminatã de alþi meºteri. Când împãratul a venit sã vadã statuia terminatã, el a crezut cã totuºi cei 5 au realizat statuia, dar partida pãgânilor s-a nãpustit cu urã asupra lor, acuzându-i iarãºi cu cuvinte duºmãnoase. Împãratul, vãzând tulburarea ce s-a iscat, i-a încredinþat pe cei 5 meºteri unui dregãtor cu numele de Lampadie, ca sã facã cercetãri ºi sã liniºteascã lucrurile. Acesta le-a poruncit sã aducã cinstire ºi jertfe zeilor, dar meºterii nu au vrut. Ca atare Lampadie i-a arestat ºi închis în temniþã, dupã care a asmuþit mulþimile pãgâne împotriva creºtinilor. S-au iscat rãscoale ºi bãtãi, iar în timpul uneia dintre ele, însuºi Lampadie a fost omorât.

Auzind aceasta, împãratul s-a temut ca nu cumva rudele mortului sã porneascã o rãscoalã generalã, ºi ca atare s-a decis sã termine cu cei 5, dând ordin ca aceºtia sã fie închiºi de vii în sicrie de plumb ºi sã fie aruncaþi în apele fluviului Sava. Auzind aceastã veste, va muri de supãrare ºi episcopul Chiril, care se afla ºi el închis în temniþã. Dupã câteva zile, un creºtin cu numele de Nicodim a scos sicriele din apã ºi a avut grijã de înmormântarea osemintelor sfinþilor.

Calendarul roman din anul 354 aminteºte de pomenirea lor, la data de 9 noiembrie.

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne, miluieºte-ne ºi ne mântuieºte pe noi. Amin.

Sursa :  http://www.calendar-ortodox.ro