Sinaxar 23 Noiembrie În aceastã lunã în ziua a douãzeci ºi treia, pomenirea celui între sfinþi Pãrintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei. Acest sfânt, dupã ce a trecut fiecare treaptã bisericeascã ºi a strãlucit cu nevoinþã ºi dumnezeiascã cunoºtinþã, a fost hirotonit episcop al Iconiei, cu voinþa lui Dumnezeu ºi alegerea a tot poporul, în vremea împãraþilor Valentinian ºi Valent, ajungând încã ºi pânã în vremea marelui Teodosie ºi a fiilor lui, în anii 374, învãþãtor fãcându-se al dreptei credinþe ºi cu vitejie stând pururea pomenitul împotriva eresurilor lui Arie ºi ale lui Macedonie ºi ale lui Eunomie, din care pricinã, multe prigoniri ºi necazuri a rãbdat de la cei necredincioºi. Acesta s-a arãtat împreunã-nevoitor al pãrinþilor celor 150 ce s-au adunat la Sfântul ºi a toatã lumea la doilea Sinod împotriva lui Macedonie Pnevmatomahul (adicã luptãtorul împotriva Sfântului Duh), fiind unul dintre ei, în anii 381. Iar dupã ce marele Teodosie a dat stãpânirea pãrþilor apusului Europei lui Valentinian cel tânãr ºi a biruit pe tiranul Maxim, s-a întors la Constantinopol. Atunci marele Amfilohie, intrând la împãratul, l-a rugat sã alunge pe arieni. ªi fiindcã împãratul nu voia aceasta, a aflat acest minunat pãrinte o mãiestrie prin care a putut sã înduplece pe împãrat. Cãci mergând la împãrat, a salutat pe Teodosie ca pe un împãrat, iar pe Arcadie, fiul lui, care atunci fusese uns nou împãrat, l-a salutat în chip prea înjositor. Deci mâniindu-se pentru aceasta Teodosie, a socotit necinstea fiului sãu arãtatã necinste adusã lui. Atunci sfântul preaînþelepþeºte a arãtat lucrul, zicând: "Vezi, o împãrate, cum nu suferi necinstirea fiului tãu ºi te mânii? Aºa sã crezi cã ºi Dumnezeu ºi Tatãl, asemenea Se întoarce ºi urãºte pe aceia care hulesc pe Fiul Sãu ºi zic cã Acesta este mai prejos decât Tatãl". Atunci socotind lucrul împãratul, îndatã a scris lege ca sã fie izgoniþi ereticii departe de la cei drept-credincioºi. Iar pururea pomenitul acesta Amfilohie mulþi ani a pãstorit turma lui Hristos ºi a alcãtuit învãþãturi drept-credincioase; ºi ajungând la adânci bãtrâneþi, s-a odihnit în pace. Tot în aceastã zi, pomenirea celui între sfinþii Pãrintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor. Acesta a fost pe vremea împãratului Iustinian al doilea, care ºi Rinotmit se chema, în anii 685. Se trãgea din cetatea Acraganta care se afla în ostrovul Siciliei, fiind fiu din pãrinþi care se numeau Hariton ºi Teodota, oameni evlavioºi ºi împodobiþi cu toate faptele bune ºi care trãiau cu îndestulare. Deci, când era sfântul de opt ani, a fost dat de pãrinþii sãi sã înveþe Sfintele Scripturi. ªi atât de silitor ºi nelenevitor s-a arãtat la acestea, încât pe toþi i-a fãcut a se minuna. Când a ajuns la optsprezece ani, a fost pecetluit cleric, adicã fãcut anagnost de cãtre Sfântul Potamion, cãci era îndemânatic la citire pentru buna glãsuire ce avea. Iar într-o noapte, în vremea când dormea sfântul acesta înaintea patului arhidiaconului Damian, a auzit glasul dumnezeiescului înger, de trei ori chemându-l pe el, ca ºi pe proorocul Samuel ºi zicându-i: "Grigorie, s-a auzit rugãciunea ta. Deci grãbeºte ºi mergi". Iar sfântul, fãrã a întârzia, a ieºit ºi a mers la Cartagena, care acum se numeºte Tunis. ªi aflând acolo pe Marco monahul purtãtorul de Duh, care a fost trimis de Dumnezeu cãtre el, a rãmas lângã dânsul patru ani, iar de acolo a mers împreunã cu acelaºi Marco la Antiohia. Apoi fiind îndemnat prin oarecare dumnezeiascã descoperire, a mers la Ierusalim ºi acolo a fost fãcut diacon de cãtre Macarie, episcopul Ierusalimului. Dupã aceea, de acolo s-a dus la Constantinopol ºi s-a arãtat lui Gheorghe, cel ce era atunci patriarh. ªi fiindcã atunci se adunase acolo sinod împotriva monoteliþilor, Serghie, Pir ºi Pavel, s-a luptat cu dânºii Sfântul Grigorie ºi atât de mult a mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns pânã la urechile împãratului. De la Constantinopol s-a întors la Roma ºi acolo a fost hirotonit episcop al patriei sale, cetatea Acragantiei, unde a strãlucit foarte, sãvârºind minuni ºi împodobind-o cu vrednicia arhieriei. Pentru aceasta Savin ºi Crischentie ºi cu prietenii lor, pizmuind pe sfântul, nenumãrate ispite au ridicat asupra lui ºi, vinovaþii plãsmuind împotriva lui, l-au prihãnit pe el la papa al Romei, care, înºelat de cuvintele lor mincinoase, a închis pe sfântul în temniþã doi ani ºi jumãtate. Apoi dupã porunca împãratului, a scos pe sfântul din temniþã, pentru ca sã se judece cu cei ce-l bârfiserã. Atunci a fãcut sfântul aceste minunate semne cu lemnele ºi cãrbunii, Dumnezeu mãrind pe sluga sa: cãci fetele necuraþilor ºi necuvioºilor acelora bârfitori ai sfântului s-au acoperit cu negreaþã întunecatã, ºi s-au înnegrit, încât ºi pânã astãzi feþele celor din neamul bârfitorilor acelora au rãmas înnegrite. Iar tânãra care fusese amãgitã de aceia (ºi a nãpãstuit pe sfântul), dupã ce a fost chinuitã de un duh necurat, la urmã a fost vindecatã de cãtre sfântul înaintea poporului. Iar sfântul s-a întors iarãºi la patria ºi eparhia sa cu mare cuviinþã, fãcând semne ºi minuni mai mari decât cele dintâi. Deci aºa vieþuind dumnezeiescul pãrinte ºi ajungând la adânci bãtrâneþi, s-a mutat cãtre Domnul. Tot în aceastã zi, pomenirea Cuviosului Pãrintelui nostru Sisinie Mãrturisitorul. Sfântul Sisinie, episcop de Cizic, a fost unul din cei 318 Pãrinþi de la Primul Sinod Ecumenic ºi a trãit pe vremea împãratului Diocleþian (284-305) ºi a guvernatorului Alexandru, având patrie cetatea Cizicului. Deci, fiind pârât la Alexandru cã este creºtin, a fost legat de cai sirepi care erau siliþi sã alerge; apoi a fost bãtut cu cruzime ºi a primit oþet iute pe nas ºi alte chinuri suferirã ºi minuni sãvârºind, a fost aruncat la închisoare. Iar la Soborul întâi cel a toatã lumea adunat împotriva lui Arie, fiind de faþã, Sfântul Sisinie a sugrumat pe Arie cu vinele dreptelor sale dogme, propovãduind pe Fiul de o fiinþã cu Tatãl ºi aºa, bine ºi cu plãcere de Dumnezeu vieþuind, s-a mutat cãtre Domnul. Tot întru aceastã zi, pomenirea Prea Cuviosului Pãrintelui nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din þinuturile Vâlcii. Acest fericit pãrinte Antonie era de neam român ºi a trãit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab ºi a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. A crescut în dreapta credinþã mergând de mic la Sfânta Bisericã, unde îºi gãsea desfãtarea sufleteascã. Înaintând cu vârsta, a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu ºi bucuria duhovniceascã a pãrinþilor sãi. Lãsând desfãtarea lumii acesteia, a îmbrãþiºat viaþa monahiceascã în prea frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în þinutul Vâlcii. Aici, Cuviosul Antonie s-a arãtat dintru început foarte sârguincios la toatã osteneala ºi asprimea vieþii mãnãstireºti. Atât de mare era nevoinþa sa, încât celorlalþi vieþuitori din chinovie li se pãrea cã fericitul Antonie ar fi în trup duhovnicesc. Cuviosul Antonie era mic de stat ºi gârbov de bãtrâneþe, pãrul capului era scurt, barba deasã, scurtã ºi destul de albã, vesel la cãutãturã, obrazul frumos, puþin iute din fire ºi lesne iertãtor. Îmbrãcãmintea sã era simplã ºi numai cele de trebuinþã purta. Pentru înfrânarea trupului purta un brâu din lanþuri de fier împrejurul sãu, iar hrana sa o lua abia la al nouãlea ceas ºi atunci numai pâine uscatã ºi apã dar ºi acelea cu mãsurã. Vin ºi bãuturã ameþitoare nu a gustat niciodatã. Pe pat nu dormea, ci numai sta, pentru ostenealã, rezemat de niºte pietre. Lacrimile nu-i lipseau din ochi tot timpul la rugãciune. Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând cã trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul sãu Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte ºi i-a spus în tainã: "Sfârºitul mi s-a apropiat. Dupã ieºirea sufletului, sã te nevoieºti sã pui trupul meu în gropniþa pe care eu am sãpat-o aici în piatrã". Dupã patruzeci de zile, îmbolnãvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învãþãturã pentru suflet, a adormit în Domnul. Tot în aceastã zi, pomenirea Sfântului Ishirion episcopul, care cu pace s-a sãvârºit. Tot în aceastã zi, pomenirea Sfântului Elen, episcopul Tarsului, care cu pace s-a sãvârºit. Povestire despre vedenia oarecãrui Ioan, foarte de folos Fost-a un om pe vremea împãratului Constantin cel Mare, cu numele Ioan, care era cunoscut împãratului prin meºteºugul sãu. Acesta, având viaþã înrãutaþitã, nu a gândit niciodatã la gheenã. Iar Domnul, Cel ce pe toate le iconomiseºte spre folos, a orânduit îndreptarea lui prin vedenie. Cãci acesta a vãzut o datã în vis cã a adus împãratului Constantin un lucru din meºteºugul sãu ºi cã pentru aceasta, vorbea împãratului cu îndrãznealã ºi se bucurau împreunã. Dupã aceasta a vãzut pe împãratul cã scoate o sabie goalã ºi, strângându-i pãrul la un loc, se grãbea sã-i taie capul fãrã milã; iar Ioan plecã gâtul sãu, socotind cã glumeºte cu împãratul. Însã în vreme ce fãcea aceasta, a auzit pe împãratul care cu groazã îi zice: "Când sabia va atinge pãrul tãu, atunci gâtul tãu se va umple de sângele tãu". Deci i s-a pãrut lui cã i s-a tãiat gâtul, ºi când sabia a venit spre piept, nedumerindu-se ºi temându-se, Ioan cãuta ajutor de la cineva; ºi de fricã ºi de groaza acelei lupte s-a trezit, ºi venindu-ºi în fire, sta cu totul spãimântat. Deci, fãcându-ºi semnul crucii peste trupul lui, zicea: "Mulþumescu-þi þie, visule, cã aceastã luptã grozavã mi-ai arãtat-o numai ca nãlucire, nu ºi ca faptã". ªi aºa a rãmas iarãºi nepocãit ºi neîndreptat. Iar dupã câtva trecere de vreme, a cãzut la grea boalã ºi chema ajutorul lui Dumnezeu. Atunci a vãzut iarãºi, dar nu în vis, ci în uimire fiind, cã sta de faþã la un divan judecãtoresc. Vedea încã ºi un înfricoºãtor împãrat ºezând pe scaun ºi îmbrãcat cu podoabã împãrãteascã ºi arhiereascã ºi de-a dreapta ºi de-a stânga lui, ºedeau oarecare bãrbaþi, cu sfinþitã cuviinþã ºi cucernicie, iar el sta dedesubtul acelora; de-a dreapta împãratului, ºedeau oarecare fameni tineri ºi frumoºi, iar de-a stânga lui, ºedea unul mai smerit ºi mai primitor. Iar în partea din spatele împãratului, era o prãpastie foarte întunecatã ºi adâncã, care numai la vedere pricinuia fricã nespusã ºi durere mare. Deci, în vreme ce el sta cu fricã ºi cu cutremur, i-a zis lui împãratul cel ce ºedea: "O, tinere, oare ºtii cine sunt Eu?" Iar Ioan i-a rãspuns: "ªtiu, Stãpâne, cã Tu eºti Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui Dumnezeu ºi Dumnezeu, precum dumnezeieºtile noastre Scripturi glãsuiesc". Iar împãratul a zis cãtre dânsul: "ªi dacã tu din Scripturi Mã cunoºti, ºi cunoºti încã ºi pe cei împreunã cu Mine ºezãtori, cum ai uitat ameninþarea care cu câþiva ani înainte þi-a fãcut þie împãratul Constantin? Sau nu înþelegi ceea ce-þi zic?" Iar Ioan i-a rãspuns: "Înþeleg, Stãpâne, cãci încã am în inima mea frica groazei aceleia". ªi a zis împãratul: "Dacã rãmãºiþele fricii aceleia le ai încã în inima, cum stãruieºti în rãutãþi? Învaþã-te prin cercare, cã Eu am fost Cel ce ºi mai înainte þi-am dat þie groaza aceea, ºi nu Constantin". ªi acestea zicând, a vãzut Ioan cã numai cu semnul a poruncit împãratul celor ce-l înconjurau ca sã arunce pe Ioan în prãpastia ce se vedea în spatele lor. ªi îndatã ce au început famenii sã împingã fãrã milã pe Ioan în prãpastie, îndatã el a chemat ajutorul Nãscãtoarei de Dumnezeu, cã i se pãruse cã a vãzut pe Nãscãtoarea de Dumnezeu acolo în mijloc. ªi îndatã a auzit pe împãratul zicând: "Lãsaþi-l pe el sã meargã, pentru rugãciunile Maicii Mele". Pânã aici este vedenia ce a vãzut Ioan; iar el, spãimântându-se ºi venindu-ºi în fire, s-a dus la un monah cucernic ºi i-a povestit totul; iar monahul i-a zis: "Dã slavã lui Dumnezeu, frate, cã te-ai învrednicit sã iei asemenea învãþãturã, ºi de aceea trezeºte-te, iubitule, nu cumva ºi tu sã pãtimeºti ca despre care îþi voi povesti". Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne, miluieºte-ne ºi ne mântuieºte pe noi. Amin. Sursa : http://www.calendar-ortodox.ro |